Există momente în viață când îți dai seama că ai pierdut complet controlul asupra direcției în care merg lucrurile.
La mine momentul ăla a fost atunci când m-am surprins căutând pe internet, „cum se usucă mușețelul”.
Dacă mi-ar fi spus cineva acum câțiva ani că voi ajunge aici, probabil aș fi râs.
Pentru că eu nu am venit la fermă cu visul de a deveni culegător de plante medicinale sau dealer de ceai.
Eu aveam alte planuri. Planuri serioase.
Păsări.
Animale.
Construcții.
Agricultură.
Chestii din astea masculine și respectabile.
Nu mă vedeam stând în curte analizând strategic un câmp de mușețel ca un om care încearcă să transforme o problemă administrativă într-un model de business.
Și totuși, exact aici am ajuns.
Totul a pornit în ziua în care eram pregătit psihic pentru marea defrișare.
Ziua în care urma să curăț curtea și să încep „adevărata treabă”.
Doar că, înainte să pornesc ofensiva împotriva vegetației, am făcut greșeala să mă uit mai atent în jur.
Iar natura, care aparent muncise deja luni întregi fără mine, îmi pregătise o surpriză.
Mușețel. Foarte mult mușețel.
Genul ăla de cantitate care nu mai poate fi ignorată și începe să semene cu o intervenție directă a universului.
La început am încercat să mă comport normal. Să ignor situația. Să rămân focusat pe planul inițial.
Doar că este foarte greu să ignori sute de metri pătrați de flori care practic îți spun:
„Boss… noi deja producem ceva aici.”
Și cred că fix în momentul ăla s-a produs ruptura psihologică.
Pentru că până atunci eu vedeam ferma exclusiv prin prisma lucrurilor care îmi lipseau.
Nu aveam producție, infrastructură, sisteme, experiență, sau vreun plan clar care să inspire încredere unui adult responsabil.
Dar natura părea să aibă altă opinie.
Și cu cât mă uitam mai mult la toată situația… cu atât începea să apară întrebarea aia periculoasă:
„Stai puțin… dacă tot crește?”
Acum, oamenii care nu au trecut niciodată printr-o criză de idei antreprenoriale poate nu înțeleg cât de repede poate deraia mintea unui om motivat.
Pentru că în maxim două ore eu deja nu mă mai gândeam: „Trebuie să curăț curtea.”
Eu mă gândeam: „Oare câte pungi de ceai ies de aici?”
Și de aici lucrurile au început să se degradeze accelerat.
Pentru că am intrat într-o spirală complet absurdă de optimism.
Am început să caut cum se recoltează, cum se usucă, cum se păstrează, dacă există cerere,
dacă se poate ambala, dacă există oameni care chiar cumpără așa ceva.
Și aparent… DA. Există.
Ceea ce mi s-a părut absolut incredibil.
Pentru că în mintea mea mușețelul era ceva ce apare accidental pe câmp și pe care îl ignoră toată lumea până răcește și își aduce aminte că există ceai.
Dar nu.
Există oameni care chiar fac bani din asta.
Iar din momentul în care am aflat informația asta, creierul meu a luat foc.
Pentru că eu sunt genul de om care are o relație foarte periculoasă cu ideile.
Nu contează dacă sunt bune.
Contează să pară bune pentru aproximativ 14 secunde.
Și în alea 14 secunde eu deja construiesc mental brandul, strategia, viitorul businessului,
expansiunea internațională, și inevitabil documentarul Netflix: „Omul care a construit un imperiu din buruieni.”
Problema este că realitatea funcționează puțin diferit.
Pentru că după entuziasmul inițial, am ieșit din nou în curte.
Și am realizat ceva foarte important.
Mușețelul ăla nu se culege singur.
Iar în momentul în care începi să studiezi mai atent subiectul… descoperi că există o diferență uriașă între:
„Ce idee bună!” și „Mamă… câtă muncă.”
Pentru că natura îți oferă oportunitatea.
Dar nu îți oferă și spatele necesar pentru recoltat.
Așa că m-am trezit în situația incredibilă în care dimineața visam la imperiul meu de ceai, iar seara mă uitam la curte și calculam câți ani de viață pierd dacă încerc să culeg manual tot ce văd.
Cred că fix aici începe adevărata poveste.
În momentul în care entuziasmul se lovește violent de realitate, și trebuie să decizi dacă mergi mai departe sau abandonezi ideea înainte să te faci de râs.
Doar că eu am o problemă.
Cu cât o idee pare mai absurdă, cu atât îmi vine mai greu să renunț la ea.
Așa că inevitabil am început să mă gândesc:
„Și dacă totuși merge?”
Pentru că, până la urmă, asta este toată povestea Ogrăzii.
Un om fără experiență serioasă care continuă să spună: „Și dacă totuși merge?”
Ferma? „Și dacă merge?”
Mutatul la țară? „Și dacă merge?”
Comunitatea? „Și dacă merge?”
Mușețelul apărut accidental într-o curte abandonată? Ați prins ideea.
Iar partea cea mai periculoasă este că uneori viața îți răspunde: „Bine. Încearcă.”
Așa că exact asta urmează să fac.
Nu pentru că am descoperit marea formulă secretă a succesului în industria plantelor medicinale.
Ci pentru că natura mi-a aruncat literalmente oportunitatea în față și acum sunt prea curios să văd unde duce toată povestea asta.
Mergi la episodul următor: Episodul 2: Natura iți dă, dar nu iți bagă în traistă!
Comments
Leave a Comment close
Leave a Comment