Există oameni care au câini de fermă adevărați.
Câinii ăia impresionanți, care apar în videoclipuri cinematice pe internet.
Stau drepți pe dealuri, privesc în depărtare ca niște generali de armată și probabil în timpul liber rezolvă conflicte diplomatice între oi și capre. Au disciplină. Au scop. Au privirea aia care spune:
„Da, eu păzesc proprietatea!”
Eu, în schimb, am un rottweiler care mănâncă mobilier (și, cam orice altceva prinde) și un maidanez care sapă tuneluri pe sub gard ca să intre ilegal în curte pentru afecțiune.
Și cumva… ăștia doi conduc acum ferma.
Totul a început relativ simplu. Sau mă rog, cât de simplu poate începe o poveste în care unul dintre personaje se numește Gogu și funcționează exclusiv pe bază de dramă emoțională.
Pe Chop îl am de când avea trei luni. Un pui de rottweiler absolut superb. Genul de câine care, când îl vede lumea prima dată, reacționează în două moduri:
„Mamă, ce frumos e!”
sau
„Ăsta sigur mănâncă oameni când se face mare!”
Realitatea este că Chop ar prefera să mănânce:
- canapeaua;
- colțul mesei;
- o pereche de papuci;
- trei metri de furtun;
- și eventual un perete, dacă îl lași nesupravegheat suficient timp.
Asta dacă nu vorbim despre activitatea lui preferată. Nimic nu îl motivează mai puternic decât mâncarea, și este mereu pregătit pentru o mică gustare.
Pe masură ce a crescut, Chop s-a transformat într-un veritabil compostor canin. Mereu flămând, niciodată sătul!
Nu știu exact de ce roade tot.
Cred că pentru el obiectele nu sunt obiecte. Sunt provocări.
Se uită la ceva și probabil gândește: „Interesant… dar oare cât rezistă?”
Și află.
Foarte repede.
La început nu l-am adus cu mine la fermă. L-am lăsat în oraș, la curte, la fratele meu, pentru că eram convins că n-o să am timp de el și că situația de la fermă era deja suficient de haotică fără să mai adaug un rottweiler adolescent cu energie de reactor nuclear.
Mai ales că exista deja Gogu.
Acum… despre Gogu e greu să explic exact cum a ajuns în viața mea.
L-am moștenit odată cu ferma. Pur și simplu era acolo. Nimeni nu mi-a spus mare lucru despre el.
Am primit doar informația: „A, și e și câinele ăsta pe aici.”
Ca și cum vorbeau despre o găleată veche, nu despre o ființă vie care urma să îmi destabilizeze complet existența.
La început nici nu l-am privit ca pe câinele meu. Era mai degrabă ca ruda aia îndepărtată care apare la voi acasă „pentru două zile” și după trei luni încă îți mănâncă salam din frigider și se comportă ca proprietarul casei.
Îmi era simpatic, nu zic nu. Avea fața aia de câine care pare că și-a cerut scuze toată viața pentru ceva ce n-a făcut.
Dar în același timp începeam să mă întreb tot mai des: „Bun… și ce facem cu el?”
Pentru că încă eram într-o perioadă de tranziție. Fostul locatar al fermei, omul care administrase ferma cât timp eu munceam ca să o platesc, încă nu se mutase complet.
Așa că în mintea mea exista un plan foarte logic: „Când pleacă definitiv, probabil îl ia și pe Gogu.”
Numai că Gogu avea alte planuri.
Și aici am înțeles prima regulă importantă a vieții la fermă:
Animalele de companie participă la planurile tale exact cât participă la plata facturilor.
Adică deloc.
Pe măsură ce trecea timpul, Gogu devenea tot mai insistent. Mă urmărea prin curte. Se uita la mine cu privirea aia de câine abandonat din reclame, de parcă urma să îmi spună:
„Auzi… eu cred că noi doi avem o conexiune.”
Și sincer?
Începusem să mă atașez și eu de el.
Doar că încă încercam să păstrez o anumită distanță emoțională. Pentru că nu voiam să mă trezesc că mă atașez de un câine care poate, teoretic, urma să plece la casa lui în scurt timp.
Numai că Gogu este genul de individ care nu acceptă respingerea.
La început îl dădeam afară pe poartă.
El intra înapoi pe sub gard.
Astupam o gaură azi. Mâine apăreau trei.
Nu exagerez când spun că la un moment dat aveam impresia că particip la o operațiune militară împotriva unui rozător foarte motivat emoțional.
Gogu săpa tranșee cu disperarea unui prizonier de război care auzise că vine evacuarea.
Îl vedeam ieșind murdar de sub gard, plin de pământ, gâfâind, cu expresia aia triumfătoare de:
„Nu poți opri iubirea.”
Pentru mine era o luptă pierdută.
Și sincer, la început mă enerva teribil.
Până într-o zi când m-am oprit.
Nu l-am mai gonit. Nu l-am mai certat. N-am mai astupat gaura imediat.
Am stat doar și m-am uitat la el.
Și atunci am înțeles ceva foarte important despre Gogu.
Gogu nu voia mâncare.
Nu voia teritoriu.
Gogu voia… să stea lângă mine.
Atât.
Era un milog emoțional în forma lui cea mai pură. Un câine care funcționa pe bază de afecțiune și validare.
Cred sincer că dacă ar putea vorbi, ar începe fiecare conversație cu: „Mă mai iubești?”
Și exact când începeam eu să procesez situația asta și să accept că probabil Gogu mă adoptase deja ca stăpân... telefonul începea să sune din oraș.
Pentru că între timp Chop devenise o problemă administrativă serioasă.
Rodea tot.
Dar când spun tot… mă refer la TOT.
La un moment dat cred că singurul motiv pentru care nu mâncase și gardul vecinilor era faptul că încă nu descoperise că poate.
Așa că am fost obligat să reduc pagubele și să îl aduc la fermă.
Și aici începe adevărata poveste.
Norocul meu era că aveam o curte interioară în jurul casei. Așa că am zis, perfect, îi separ.
Chop în interior. Gogu în exterior. Control total.
Ăsta a fost probabil ultimul moment în care am avut impresia că eu conduc situația.
Pentru că atunci când cei doi s-au întalnit, a fost dragoste la prima vedere.
În sensul că se certau și lătrau unul la altul de dimineața până seara.
Permanent.
Ca doi vecini pensionari care se urăsc din principiu.
Chop era încă pui, dar compensa prin curaj.
Gogu, în schimb, avea avantajul experienței și al vitezei.
Fizic vorbind, nu impresiona pe nimeni. Arăta ca și cum natura începuse să construiască un câine și apoi rămăsese fără materiale.
Stăteau ore întregi de o parte și de alta a porții și lătrau, se provocau, alergau, se întorceau,
se uitau fix unul în ochii celuilalt ca doi mafioți înainte de reglarea de conturi.
Iar eu stăteam între ei și încercam să înțeleg unde exact greșisem în viață.
Apoi Gogu a început să sape.
Din nou.
Doar că de data asta nu mai voia să intre la mine.
Voia să ajungă la Chop.
Cred că gelozia îl împingea de la spate. Pentru că în mintea lui probabil apăruse brusc un nou competitor pentru afecțiune.
Așa că Gogu a revenit la vechile obiceiuri.
A început să construiască infrastructură. Tuneluri, șanțuri, pasaje subterane.
Aveam impresia că asist la construcția metroului.
Și, inevitabil, a reușit să spargă defensiva mea foarte bine organizata
Din momentul ăla totul s-a schimbat.
Pentru că au devenit inseparabili.
Genul ăla de prieteni care scot la suprafață cele mai proaste idei unul din altul.
Gogu l-a învățat pe Chop că există o lume fascinantă dincolo de gard.
Chop l-a învățat pe Gogu că pisicile sunt dușmanii poporului.
Și de aici lucrurile au degenerat rapid.
Țin minte perfect vremurile când Gogu mânca liniștit umăr la umăr cu pisicile.
Acum?
Acum dacă vede o pisică, reacționează ca și cum i-a furat identitatea și i-a golit conturile.
Și nu s-au oprit la pisici.
Orice mișcă prin fermă devine automat obiectiv strategic.
Așa că planul meu de a aduce găini a fost grav afectat de faptul că locuiam deja cu doi indivizi care tratează fauna locală ca pe un inamicii fermei.
Partea cea mai fascinantă este însă relația dintre ei.
Pentru că realist vorbind, dacă s-ar întâmpla ceva serios, Chop l-ar putea transforma pe Gogu în amintire în mai puțin de un minut.
Și totuși…Gogu îl pune la punct. Permanent.
Îl ceartă.
Îi atrage atenția.
Îi stabilește limite.
Iar Chop acceptă tot.
Ceea ce este incredibil, mai ales că Chop nu înțelege conceptul de limite. Pentru el spațiul personal este o conspirație.
Dacă te iubește, trebuie să stea pe tine, lângă tine, peste tine, sau direct în sufletul tău.
În ciuda aspectului de bodyguard care recuperează datorii în anii 2000, Chop este de fapt un munte gigantic de bunătate. Un suflet care vrea doar mâncare, atenție și mângâieri pe burtică.
Mai ales de la oaspeți. Nimeni nu scapă.
Dacă intri în fermă, el consideră că ai venit special pentru el.
Iar imediat apare și Gogu. Milogul emoțional. Disperat să nu piardă niciun gram de afecțiune.
Și inevitabil începe competiția.
Uneori mă gândesc că poate ar trebui să mai iau un câine. Unul mai… câine.
Ceva disciplinat, Echilibrat, Util.
Un animal care chiar știe ce înseamnă să păzești o fermă.
Dar apoi mă uit la ăștia doi și îmi dau seama că momentan abia reușesc să mă obișnuiesc cu ideea că ei deja conduc locul.
Pentru că foarte multe dintre planurile mele au devenit: „Bun… și cum fac să nu distrugă ăștia tot?”
Și totuși…
în fiecare dimineață, când pun mâna pe clanță și nici nu apuc bine să deschid ușa…
îi aud deja.
Așteaptă.
Reacționează ca și cum am lipsit trei saptamani.
Și imediat începe agitația, entuziasmul, energia aia sinceră care spune: „Bă! Ai ieșit! Hai să existăm împreună!”
Și atunci îți dai seama de ceva foarte simplu.
Poate că nu sunt cei mai buni câini de fermă din lume.
Poate că mi-au distrus gardul, mi-au dat planurile peste cap, mi-au radicalizat relația cu pisicile și mi-au consumat probabil câțiva ani din speranța de viață.
Dar cumva…sunt sigur ca au un rol principal în povestea asta.
Comentarii
Lasa un comentariu închide
Lasa un comentariu