De ce am ales să construiesc totul public

Dacă mă urmărești de ceva timp sau dacă abia ai dat peste rândurile mele, probabil te întrebi un singur lucru:

„Omul ăsta e nebun? De ce ar alege cineva să se facă de râs pe internet?”.

Recunosc, întrebarea e legitimă. Într-o lume în care toți încearcă să arate ca niște versiuni editate ale lor, eu am ales varianta opusă.

Am ales să construiesc totul public. Să las cortina deoparte și să vă arăt nu doar rezultatele, ci și momentele alea în care, rupt de oboseală, stau în mijlocul terenului, cu o unealtă în mână, întrebându-mă cine m-a pus să fac asta.

Aș putea să fiu „expertul” care apare doar când totul e vopsit și aranjat. Aș putea să editez video-urile astfel încât să pară că totul iese din prima, că sunt un talent înnăscut al agriculturii și al construcțiilor.

Dar, sincer? M-aș plictisi de moarte. Și, mai important, ar fi o minciună gogonată.

„Perfectul” e plictisitor și, de cele mai multe ori, fals

Dacă vrei să vezi perfecțiune, poți să te uiți la orice canal de „lifestyle” unde totul e filmat cu lumină naturală, oamenii n-au niciodată noroi pe ghete, iar animalele par că ascultă muzică clasică toată ziua.

E frumos, e cinematic, e… complet ireal.

Eu am ales calea opusă pentru că am realizat că, atunci când vrei să înveți ceva cu adevărat, trebuie să accepți că o să arăți, din când în când, ca un desen animat care se lovește cu ciocanul peste degete.

Am ales să construiesc public pentru că am vrut să documentez procesul, nu doar rezultatul.

Vreau ca cineva care trece prin exact aceeași stare de „habar n-am ce fac” să intre aici și să vadă că nu e singur.

Autoironia: cea mai bună unealtă din kit

Dacă n-ai puțin haz de necaz, n-ai nicio șansă la țară. Serios.

Am avut zile în care am încercat să repar ceva ce, în mintea mea, era o reparație de zece minute. După trei ore, eram tot acolo, obosit, nervos și cu piesa respectivă mai stricată decât era la început.

În momentele alea, ai două variante: fie te așezi pe pământ și plângi ca un copil, fie povestești cuiva cum ai reușit să atingi un nou nivel de incompetență tehnică.

Eu am ales varianta a doua. Pentru că, la finalul zilei, e doar un gard, e doar o structură, e doar un proiect.

Dacă nu poți să râzi de faptul că ai montat invers o piesă critică, înseamnă că te iei prea în serios.

Iar viața la țară – sau orice proiect de antreprenoriat pe care îl faci „la firul ierbii” – te învață rapid că pământul are o capacitate incredibilă de a-ți ignora planurile.

De ce e „totul public” cel mai mare act de curaj (sau nebunie)

Să construiești ceva public înseamnă să îți asumi că cineva ar putea să vadă greșelile tale. Și să le comenteze.

Uneori, o fac cu intenții bune; alteori, sunt „experții de tastatură” care îți explică cum ar fi făcut ei, deși probabil n-au ieșit din apartament de luni de zile.

Dar, dincolo de asta, există o libertate incredibilă în a recunoaște că ești începător. Când am început să scriu și să povestesc despre pașii mei, am simțit că scap de o greutate.

Nu mai trebuie să păstrez aparențele. Nu mai trebuie să fiu „cel care știe totul”. Sunt cel care „încearcă totul”.

Și, să fim sinceri, a construi public e cea mai bună metodă de a te responsabiliza. Când știi că ai promis că vei termina un proiect sau că vei încerca o abordare nouă, e mult mai greu să renunți.

E ca și cum ai avea o echipă invizibilă care se uită la tine și, chiar dacă nu zice nimic, tu știi că sunt acolo, așteptând să vadă dacă reușești.

Lecțiile pe care le înveți când nu te vede nimeni… sau când te văd toți

Întreabă-mă care e lecția numărul unu a acestui proiect public.

Nu e despre cum să plantezi, nici despre cum să construiești un adăpost. E despre reziliență.

E despre faptul că, dacă te expui, înveți să nu îți mai pese de ceea ce cred alții despre „imperfectul” tău.

Înveți că oamenii nu rezonează cu succesul tău orbitor, pentru că succesul e greu de „înghițit” și e adesea invidiat. Oamenii rezonează cu lupta ta. Rezonează cu faptul că ai dat greș și a doua zi te-ai întors acolo, cu o atitudine mai bună. Rezonează cu faptul că, deși n-ai avut nicio experiență, ai avut curajul să pui mâna pe pământ și să încerci să creezi ceva care rămâne.

Construind public, am descoperit ceva ce nu bănuiam: există o comunitate întreagă de oameni care stau în spatele ecranelor, blocați în același „poate într-o zi” în care eram și eu, și care acum prind curaj privindu-mă pe mine cum mă împiedic prin propriul meu proiect. Nu e vorba despre mine. E vorba despre faptul că, dacă eu pot să o fac – cu toată lipsa mea de experiență și cu toate gafele mele – atunci și ei pot.

Nu sunt „mentorul” tău, sunt „colegul” tău de suferință

Uneori primesc mesaje în care oamenii mă întreabă: „Ce ne recomanzi să facem ca să reușim?”. Iar răspunsul meu e mereu același: „Nu mă întrebați pe mine, eu sunt încă la capitolul 1”. Și chiar așa e! Nu sunt aici să vă ofer o rețetă. Sunt aici să vă arăt cum arată experimentul.

Dacă vreți să vedeți cum arată efortul brut, cum arată frustrarea când pare că nimic nu merge și cum arată bucuria aia mică, dar intensă, când, în sfârșit, ai reușit să faci un lucru să meargă, atunci sunteți în locul potrivit.

Am ales să construiesc public pentru că îmi place ideea de „jurnal”. Vreau ca peste cinci ani să mă uit înapoi și să văd cum am început. Vreau să văd cât de mult am greșit și cât de mult am învățat.

Și, poate, peste cinci ani, când voi fi un pic mai puțin „începător”, să pot să le spun celor care abia acum încep: „Uitați-vă la mine, am fost și eu acolo, plin de praf și cu planurile răsturnate de natură”.

Finalul (care e, de fapt, un nou început)

Deci, de ce fac asta? De ce aleg să fiu vulnerabil, să fiu amuzant pe seama eșecurilor mele și să arăt fiecare etapă a proiectului meu? Pentru că, la finalul zilei, toți avem nevoie de asta. Avem nevoie de autenticitate. Avem nevoie de oameni care să ne arate că viața nu trebuie să fie un șir de succese televizate.

Uneori, viața e despre a greși un zid, a-l dărâma și a-l ridica din nou. Uneori, e despre a încerca ceva ce pare imposibil pentru cineva care n-a făcut niciodată asta. Și, cel mai important, e despre faptul că ai avut „tupeul” să încerci.

Dacă te simți blocat, dacă ai un proiect în minte dar ți-e frică de „ce-o să zică lumea” sau de „dacă o să dau greș”, ia-mă pe mine drept exemplu. Dă greș! Scrie despre asta, râzi de tine în fața tuturor. Vei vedea că, în secunda în care îți asumi faptul că nu ești perfect, vei deveni mult mai liber.

Acesta este „proiectul” meu public. Nu e vorba despre a avea ferma perfectă sau afacerea perfectă. E vorba despre a avea curajul de a trăi într-un mod care are sens pentru mine, cu toate riscurile, cu toate greșelile și, mai ales, cu tot umorul pe care îl pot aduna în momentele în care totul pare că se prăbușește.

Aleg să cred cu tărie în faptul că, oricât de „începători” am fi, cel puțin suntem în mișcare. Iar asta, într-o lume care stă pe loc, e tot ce contează.