Marea Defrișare. Episodul 1: Ecosistem neautorizat

Cine spunea că agricultura este grea?

Ori informația este complet falsă… ori sunt eu un talent natural.

Pentru că, fără să semăn absolut nimic, se pare că anul acesta mă pregătesc de o recoltă bogată de grâu… și mușețel.

Foarte mult mușețel.

La grâu știu exact cum s-a întamplat. Dar la mușețel sincer nu am explicații.

Nu am plantat.
Nu am planificat.
Nu am avut vreo strategie agricolă secretă.

Pur și simplu într-o zi am ieșit în curte și am realizat că aș putea deschide liniștit o mică fabrică de ceai.

Problema este că natura iubește foarte mult terenul lăsat liber și are un stil extrem de agresiv de a-l administra.

Iar eu, fiind ocupat cu alte proiecte prin fermă, am scăpat puțin situația de sub control.

Când spun „puțin”, mă refer la faptul că în anumite zone deja merg prin curte ca exploratorii care descoperă continente noi.

Vă rog să mă credeți pe cuvânt că imaginile următoare sunt de la mine din curte. Nu într-o junglă tropicală. Nu într-o rezervație naturală.

La un moment dat eram pregătit psihic să încep marea defrișare.

Aveam mentalitatea aia de: „Gata. Azi terminăm.”

Doar că după ce m-am uitat mai atent la situație… am început să devin curios.

Pentru că una este să vezi doar niște buruieni și alta este să realizezi că natura a început efectiv să cultive lucruri la tine în curte fără să te consulte.

Așa că înainte să pornesc motocoasa și să intru în război cu întreg regnul vegetal, am decis să investighez puțin situația.

Am pus mâna pe telefon și am început să identific plantele cu Google Lens.

Trebuie să recunosc, experiența este surprinzător de interesantă.

Pentru că aparent prin Ogradă cresc:

• plante medicinale
• plante sălbatice
• tot felul de flori,
• ierburi despre care internetul spune că „erau folosite de bunici”
• și foarte posibil câteva specii care au apărut exclusiv din stresul meu acumulat în ultimele luni

Iar partea cea mai interesantă este că multe dintre ele cresc direct dintre pietre.

Nu exagerez când spun că în anumite zone ale fermei este mai multă piatră decât pământ.

Și totuși, ceva reușește să crească acolo fără probleme.

Între timp eu încă stau și mă întreb de unde să încep anumite proiecte.

Natura în schimb nu stă pe gânduri.

Tu vezi o bucată liberă de teren și spui: „Perfect. Aici fac ceva.”

Natura vede aceeași bucată și spune: „Perfect. Aici fac absolut tot.”

Și se mișcă incredibil de repede.

Jur că dacă plec două zile și mă întorc, am impresia că vegetația a mai câștigat câțiva metri de teren.

Dar sincer?

Cu cât petrec mai mult timp aici, cu atât încep să înțeleg mai bine că agricultura  este mai degrabă o negociere permanentă cu natura.

Iar natura vine foarte rar dispusă să negocieze.

Poți să faci planuri.

Poți să organizezi.

Poți să stabilești priorități.

Și apoi vine o perioadă de ploaie și curtea ta decide să devină ecosistem complet funcțional fără acordul tău.

Dar poate că exact asta face toată experiența interesantă.

Faptul că nu controlezi totul.

Faptul că natura are propriile planuri și propriul ritm.

Și faptul că uneori ieși afară pregătit să tunzi niște buruieni… iar o oră mai târziu stai în mijlocul curții și citești pe internet despre plante medicinale ca un bătrân care a descoperit Facebook-ul prea târziu.

Sincer, încep să cred că dacă mai amân mult „marea defrișare”, există șanse reale să descopăr direct o specie nouă.

Sau să primesc statut oficial de rezervație naturală.

Încă nu este clar.

Cert este că momentan agricultura merge excelent.

Doar că natura a uitat complet să mă întrebe ce vreau să cultiv.