Marea Defrișare – Episodul 2: Dacă tot crește…

Ziua în care voiam să încep marea defrișare era, teoretic, o zi importantă.

În sfârșit simțeam că lucrurile încep să se lege.

Aveam planul în cap.

Urma să curăț curtea, să eliberez spațiul, să pregătesc terenul, și, cel mai important, să aduc primele păsări.

Pentru că pentru mine ăla era momentul în care ferma începea „cu adevărat”.

Până atunci fuseseră, curățenie, renovări, haos, planuri, frig, noroi, alte planuri, și foarte multe momente în care mă uitam prin curte întrebându-mă dacă nu cumva mi-am pierdut complet mințile.

Dar în ziua aia simțeam că ferma intră într-o etapă nouă.

Așa că am ieșit în curte pregătit psihic pentru război.

Genul ăla de energie de: „Gata. Astăzi rezolvăm.”

Doar că… înainte să mă apuc efectiv de treabă, am început să mă uit mai atent în jur.

Și asta a fost greșeala.

Pentru că în momentul în care chiar te oprești și privești atent curtea, realizezi ceva foarte interesant.

Natura muncea deja de ceva timp acolo.

Fără mine.

Și sincer? Destul de eficient.

În loc de spațiu liber, teren pregătit și ordine…

Aveam o combinație spectaculoasă de vegetație spontană, grâu și atât de mult mușețel încât începeam serios să suspectez că terenul ăsta încearcă singur să intre pe piața remediilor naturiste.

La început voiam doar să tund tot și să termin povestea.

Dar apoi mi-a venit întrebarea aia periculoasă care schimbă complet planurile unui om:

„Stai puțin… dacă tot crește?”

Și efectiv în secunda aia tot creierul meu a schimbat direcția.

Pentru că până atunci eram atât de concentrat pe ce NU am, ce îmi lipsește, ce trebuie construit, ce trebuie cumpărat, încât nu vedeam pădurea din spatele copacilor.

Oarecum la propriu.

Și cred că asta este una dintre cele mai mari probleme când începi ceva de la zero.

Ai impresia că ai nevoie de echipamente, investiții, planuri perfecte, producție serioasă, strategii complicate.

Când de fapt uneori oportunitatea apare exact în momentul în care ești pregătit să o tai cu motocoasa.

La mine chiar asta s-a întâmplat.

Pentru că eu ieșisem în curte pregătit să fac loc pentru viitor… iar natura aparent decisese deja să îmi ofere ceva cu care să pornesc.

Iar partea cea mai amuzantă este că ideea asta mi-a venit complet accidental și pe ultima sută de metri.

Nu aveam vreun plan antreprenorial secret despre plante medicinale. 

Nu făcusem cercetare de piață pentru mușețel.

Nu mă trezisem dimineața cu spiritul unui mare comerciant de ceaiuri. 

Pur și simplu eram la un pas de „Bun. Tăiem absolut tot”, și am realizat că poate este puțin absurd să distrug singurul lucru productiv din toată curtea.

Și cu cât mă uitam mai atent, cu atât începeam să am impresia că natura s-a săturat să aștepte să mă hotărăsc eu ce fac cu ferma asta, așa că mi-a dat un indiciu.

Foarte subtil.

Pe sute de metri pătrați.

Cred că Cn momentul ăla am început să înțeleg ceva important despre ideea din spatele fermei.

Poate că atunci când pleci de la zero nu trebuie să începi neapărat cu planul perfect.

Poate trebuie doar să începi cu ce ai.

Chiar dacă „ce ai” este o cantitate suspect de mare de mușețel apărută spontan într-o curte pe care voiai să o cureți.

Pentru că agricultura reală nu este despre control absolut.

Este despre adaptare, observație, și capacitatea de a lucra cu realitatea, nu doar cu planurile din capul tău.

Iar realitatea mea, în momentul ăla, mirosea foarte puternic a ceai.

Așa că am luat o decizie matură și responsabilă.

Marea Defrișare avea să se transforme într-una medie. 

Momentan.

Pentru că aparent primul lucru pe care îl produce ferma mea…
nu sunt ouăle.

Este mușețelul.